Planta de ceai, probabil ca exista de la facerea lumii, insa descoperierea ei si consumul sub forma de"licoare miraculoasa" isi are inceputurile acum peste 5000 de ani. Chinezii din provinica Yunnan (Sudul Chinei) au fost primii care au intrebuintat aceasta planta, folosind-o atat la prepararea bauturilor, cat si a mancarurilor.

Cea mai veche legenda a acestei licori, il are ca personaj principal pe imparatul chinez  Sheng Nung(2737-2697 iH), considerat in China  "parintele medicinei si al agriculturii".

Acesta avea obieciul de a bea numai apa fiarta fierbinte, caci teama de bolile acelui timp, necrutatoare si imprevizibile, il chinuia si il facea sa aiba principii igienice foarte severe.  Bucatarii trebuiau sa fiarba permanent apa, pentru ca imparatul sa nu duca lipsa niciodata.

Se spune ca dupa o partida de vanatoare, slugile au pus apa la fiert, in padurea in care au poposit. Vantul a inceput sa bata si cateva frunzulite au cazut in apa imparatului, dandu-i o aroma foarte placuta si o culoare galben-verzuie. Sheng Nung a fost foarte incantat sa descopere ca bautura astfel obtinuta avea un efect foarte revigorant asupra organismului.

O alta legenda spune ca in dinastia Song (960-1279), in satul Longjing, traia o batrana singura. Unica sursa de venit pentru ea era cultivarea celor 18 arbusti de ceai. Intr-un an, ceaiul a iesit de calitate slaba si nu s-a vandut, iar batrana nu mai stia cum sa se descurce.

Intr-o zi, a intrat un mos in curtea casei sale. S-a uitat cu atentie la piua de piatra dintr-un colt si a intrebat-o pe baba daca vinde piua pe 5 arginti. Era o suma mare, iar baba a acceptat cererea. Mosul i-a spus ca va veni putin mai tarziu cu cativa insi sa ia piua aceea, care era destul de grea. Bucuroasa ca a obtinut un pret bun pe piua, baba a curatat-o frumos de praf si de frunzele putrezite de pe ea.

Unde sa puna frunzele putrezite? Le-a ingropat langa arbustii de ceai. La intoarcere, mosul a intrebat-o pe batrana unde a pus gunoiul din piua si baba i-a raspuns cinstit. Suparat, mosul, i-a spus ca nu mai ia piua.. Dupa cateva zile, minune! Din arbustii de ceai rasarisera muguri verzi, de o prospetime rara.

Si pentru ca in lumea povestilor cifra trei a avut mereu o valoare magica, evident ca exista si o a treia legenda. Versiunea sa indiana ne spune ca printul Dharma plecase in China pentru a raspandi religia budista.Isi facuse un juramant de a nu dormi noua ani.totusi, dupa trei ani de zile, starea de oboseala si somnolenta l-au rapus si l-au obligat sa isi incalce juramantul. A cules atunci cateva frunze de ceai si le-a mestecat.Efectul a fost imediat .Printul Dharma s-a trezit brusc si a reusit sa ramana treaz urmatorii sase ani. Arbustul era bineinteles un arbore de ceai...Varianta din Japonia a legendei, suna in felul urmator: Un Bodhi-Dharma, calugar al cultului Zen, a adormit in timpul rugaciunilor sale. Si-a refulat furia impotriva sa si si-a taiat pleoapele si aruncandu-le pe pamant . Trecand prin acelasi loc peste cativa ani, a descoperit ca aucrescut un arbore in acel loc.Gustand frunzele, a ramas inmarmurit de efectele lor tonice. Arbustul era bineinteles un arbore de ceai ...

Lasand taraml legendelor in urma, ne indreptam catre anul 350 d.H. De atunci dateaza prima scriere despre ceai.  Omul de stiinta chinez,  Kuo P'o a notat primele idei despre o bautura medicinala obtinuta prin fierberea frunzelor.

O alta sursa spune ca prima atestare documentară ar fi apartinut de fapt unui funcţionar chinez despre care se ştie că a murit în anul 273. Iar  dovezi materiale ale întrebuinţării plantei sunt recipientele cu ceai descoperite în morminte datând de pe timpul dinastiei Han (206-220).

 In anul 780, Lu Yu (723-804) publica prima carte dedicata exclusiv ceaiului, intitulata  Cha Jing - "clasicul ceaiului" . Aceasta carte se editeaza si astazi. Datorita ei, ceaiul si implicit cultura pe care o presupune,  s-au propagat de la curtea imperiala catre masele populare.

Istoria ceaiului ne poarta apoi prin Tibet si Japonia.

Sursele cele mai vechi mentioneaza importul ceaiului in Tibet in sec. al VII-lea. Japonia a descoperit ceaiul verde in jurul anului 552, adica in epoca in care el era pe punctul de a deveni bautura nationala in China. Budismul a contribuit mult la succesul pe care l-a cunoscut ceaiul in arhipeleagul nipon, mai intai in randul elitei, apoi al publicului larg. Japonezii sunt cei care au mers cel mai departe in arta ceaiului, instituind un veritabil ritual (Chanoyu -ceremonia ceaiului japonez, codificata in anii 1500 sub forma cunoscuta azi).

In Europa, ceaiul a ajuns abia in secolul XVII.  Parintele portughez Jasper de Cruz a fost primul european care a avut contact cu ceaiul si a scris despre asta inca din 1560. Portugalia, cu flota sa avansata din punct de vedere tehnologic, a castigat primul drept de comert cu China. Parintele de Cruz testase ceaiul in prima misiune comerciala in acea tara. Portughezii au dezvoltat o ruta comerciala prin care trimiteau ceaiul la Lisabona si apoi vasele olandeze le transportau in Franta, Olanda si in tarile Baltice.

Datorita succesului flotei olandeze in Pacific, ceaiul a devenit o moda in capitala olandeza, Haga. Acest lucru se datora in special costului ridicat al ceaiului care a intrat in apanajul celor bogati. Treptat, cantitatea de ceai importat a crescut si preturile au inceput sa scada. Disponibil initial in farmacii impreuna cu condimentele rare precum ghimbirul si zaharul, in 1675 se putea deja gasi in magazinele alimentare din Olanda si era foarte raspandit si in celelalte tari europene.

Datand din timpuri atat de vechi, informatiile despre parcursul ceaiului de-a lungul timpului sunt incerte si difera in functie de sursa de informare. Chiar si asa, ceaiul continua sa faca istorie si in zilele noastre. Fiind foarte apreciat pentru efectele  sale binefacatoare, a ajuns cea mai consumata bautura pe Glob, dupa apa.

Surse:

www.medicina-naturista.ro

www.chado.ro

http://swamicafe.blogspot.com

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceai

http://www.ceainarie.ro/aparitiaceaiului.html